Luiza Gojol are tolba plină de povești. Ai putea sta ore întregi să o asculți. Îți vorbește cu multă pasiune și energie despre viața de motociclist. Așa afli despre călătoriile pe două roți pe tărâmuri îndepărtate, despre nopțile petrecute la cort, în Vietnam, despre drumul plin de peripeții până la Cernobîl, despre locurile minunate pe care le descoperă și despre oamenii frumoși pe care îi întâlnește.

De unde ai dobândit pasiunea pentru motociclete?

Întorc capul după ele de când mă știu. A fost ca la copii, când merg pe stradă și văd căței. Prima oară am urcat pe „motor” la 20 de ani. Am plecat cu un prieten de la Cheile Turzii până la Cluj și m-am speriat foarte tare. Eu când iau pe cineva cu mine îi spun ce să facă și ce să nu facă, dar omul mi-a pus casca pe cap, nu m-a anunțat că plecăm și când a demarat mi-a zburat țigara pe care abia o aprinsesem. L-am luat în brațe și nu m-am mișcat tot drumul. După aceea, 12 ani nu am mai mers pe două roți. Acum, toată viața mea se desfășoară pe motocicletă!

Cei din familie te-au susținut?

Ai mei stau în Hunedoara și mama mi-a spus că pleacă de acasă dacă mă vede pe motocicletă. Câteva luni nu le-am spus despre noua achiziție. La un moment dat a venit la mine o prietenă, iar tata a primit-o foarte bine, chiar a făcut loc în curte, ca să țină fata motorul. „Tu, la fel? Cu

echipament negru, cagulă și toate celelalte?”, m-a întrebat. I-am spus că prefer culoarea galbenă (râde). După aceea s-au obișnuit, dar îmi spun mereu să am grijă. Așa este părintele… „Ai grijă! Ai grijă!”.

Văd din fotografiile tale că ai fost plecată în multe țări…

Am condus prin Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, am „făcut” Balcanii, deci nu prea am condus prin zone cu multe autostrăzi…

Ți se pare că avem cel mai dezlânat trafic?

Nuuu! Am stat trei luni în Vietnam și nu se compară nimic! Am făcut șapte mii de kilometri și nu știu cum am supraviețuit. Este o chestie pe care creierul nostru, educat în spiritul european, nu poate să o încadreze. Acolo au un fel de „troșcolete”, mopede, destul de ciudate, la trei zile crapă și uneori trebuie să o schimbi cu totul. Eu mi-am luat un scuter, că se strică mai greu, dar mi-a fost teamă să mă dau jos de pe trotuar. Ăia zboară în toate părțile, claie peste grămadă, ai impresia că nimeni nu se uită la nimeni… sau poate nu este o impresie, poate că nimeni nu se uită la nimeni. Îți vine pe contrasens și tu nu exiști, nu știu unde își închipuie că dispari. A fost o vacanță faină. M-am plimbat foarte mult, am dormit în cortul pe care l-am cărat după mine, am întâlnit oameni frumoși…

Știu că ai participat cu „Asociația femeilor motocicliste din România” (WIMA România) la singura ștafetă moto, exclusiv feminină la nivel mondial. Cum a fost? (Râde) Nu am știut în ce mă bag… Eu lucrez ca „freelancer” și m-am implicat în multe proiecte despre care nu știam mare lucru, dar am deschis internetul, am studiat și m-am pus pe treabă. La fel a fost și povestea cu ștafeta. A trebuit să mă ocup, pe partea de România, cu multe chestii organizatorice: tra- seu, înscrieri etc. Dar a fost fain. Când te înscrii în această ștafetă, pe lângă traseul de acasă, poți să mergi și în alte țări. Eu m-am dus în Ucraina, am zis că este aproape și era și un concert cu o trupă rock, mai soft, care cântă și politică, și de „inimă rănită” (râde).

Ai muncit, dar te-ai și distrat… Fetele din WIMA România au luat ștafeta din Ucraina și au dus-o în Bulgaria. Am fost tot timpul în contact cu reprezentantele acestor țări și a trebuit să „lipim” traseul. În Ucraina am locuit la Alena, ambasadoarea acestei țări și m-am simțit ca acasă. Am ajuns acolo într-o sâmbătă, a doua zi am fost la concert, iar Alena a pornit la drum să ia ștafeta de la granița cu Lituania. Cât timp a fost plecată, eu am stat acasă cu părinții și copilul ei… După două zile ne-am întâlnit în centrul Ucrainei și după aceea am

mers împreună. A fost extraordinar, iar poliția a stat tot drumul cu noi. Eram zeci de oameni pe motoare și nimeni altcineva pe stradă. Pe unde ne-am oprit, am fost primiți de oficialități cu diplome și cadouri, am dat interviuri. Nu-ți spun că „am făcut pe maimuța” și am stat zile întregi la poze. Vai de capul meu… Și nici nu sunt genul căreia să-i placă să se afișeze.

Găsești greu colegi de călătorie? Eu sunt „solo rider”. Mulți oameni renunță când nu au pe cineva lân- gă ei. Nu este cazul meu. Eu îmi aranjez călătoria și după aceea dau telefoane, să văd dacă vine cineva. Dacă ezită sau cere timp de gândire… am plecat. Eu, când vreau să plec… plec!

Cum sunt tratate în traficul din România femeile care conduc motociclete?

Cei mai mulți îmi zic chestii faine, dar este adevărat că m-au mai și boscorodit. Nu cred că m-au înjurat pentru că sunt pe femeie, ci pentru că mi-am permis să trec printre mașini pe două roți. Ultima oară am pățit-o acum câteva săptămâni, pe la Obor. Eram în dreptul unui SUV condus de o femeie și i-am făcut semn să tragă puțin de volan, ca să pot trece. Nu a schițat niciun gest și i-am bătut ușor în geam. Ea nu a spus nimic, dar domnul din dreapta ei a început să mă înjure de n-am cuvinte… Sunt sigură că se poartă la fel și cu ea.

Poate nu a văzut că este o femeie… Mă înjura cu apelative feminine, cu „ă”și cu „a” la final (râde). Eu nu iau în seamă când mă înjură cineva, îmi văd de drumul meu.

Ce spui de cei care nu folosesc echipament când merg pe mo- tocicletă?

Mi se pare o prostie și lipsă de responsabilitate. Eu nu am avut accidente serioase, dar când merg la off-road mi se întâmplă să trântesc motorul și când sunt pe loc. Cine nu a dat, măcar o dată, cu genunchiul de asfalt nu are de unde să știe ce înseamnă o durere strașnică și, ca atare, mulți merg în șlapi și tricou. Se scuză și spun că drumul este scurt…

La drum lung nici ai cum să mergi așa pentru că nu este confortabil: ți-e frig, te lovesc pietricele sau insecte și te simți ca și cum te-ar pișca tot timpul ceva. Știu oameni care s-au dus fără echipament până la colț cu motocicleta și s-au întors cu piciorul rupt.

Eu nu sunt fanul motocicletelor, îmi este și cam teamă, dar mă atrag avantajele mersului pe două roți în acest trafic infernal. Ce este de făcut?

Înainte să iei permisul pentru mașină de ce nu ți-a fost frică? Eu aș pune în legislație ca cel care face cursuri pentru mașină să meargă câteva ore și pe două roți, ca să înțeleagă mai bine lucrurile. Cei care ezită să urce pe motociclete proiectează niște informații statistice, de obicei negative. Ce ne impresionează? Cel care și-a rupt mâna! Multe dintre accidente se petrec pentru că șoferii ne taie cale, nu sunt atenți, se uită în telefon. Eu conduc preventiv și sunt mereu în alertă. Așa am evitat multe probleme.

Și cum m-ai convinge să mă urc pe motocicletă?

Păi, gândește-te cât timp economisești. Noi nu avem cultura mersului pe două roți. Omul nu este doar fri- cos, ci își caută și scuze, să nu facă anumite lucruri. Fricile sunt ale tale. Cu ele vii, cu ele dormi, cu ele stai. Contează determinarea ta! Eu zic să începi cu un scuter. Hai să-ți spun o frică de-a mea. Înainte de motocicletă am avut o bicicletă cu care am tras o trântă zdravănă și mi s-a părut că nu este o chestie care să mi se potrivească. Trebuie să vezi dacă ți se potrivește.

Îți este frică pe motocicletă?

Tot timpul îmi este frică pe motor! În oraș nu am timp să mă gândesc la asta pentru că sunt tot timpul în alertă, îmi fac ochii și capul ca la girofar. La un drum mai lung, am timp să mă gândesc, în cască ești tu cu tine și atunci îmi este frică. Îmi dau seama că dacă greșesc ceva, o fracțiune de secundă, sunt „pa”. Nu m-am oprit din călătoriile pe motocicletă nici când am căzut. Nu consider că dacă am pățit ceva trebuie să renunț la lucrul pe care îl fac.

Ai un sfat pentru fetele care vor să obțină permisul de motocicletă? Să meargă întâi la un poligon, să încerce câteva ture și să vadă cum merge treaba. Atunci îți dai seama dacă poți să mergi pe două roți, iar instructorul poate să-și dea o părere pentru că te evaluează. Dar cel mai important este să nu le fie frică. Nu o să fie înjurate mai tare decât atunci când sunt la volan. În plus, toată lumea se uită după motocicliste, băieții aruncă ocheade, așa că cine vrea să fie admirată este un moment bun. Mersul pe motor este foarte tare, te miști liber în natură: vezi totul, miroși totul și auzi totul. Nu există vreme rea, doar echipament nepotrivit!

Interviu realizat de Sorin BARBU / Foto: arhiva Luiza GOJOL

0