Preloader icon

3,5 luni în Africa

Elena Axinte (HELE BIKER) a călătorit trei luni și jumatate cu motocicleta în Africa… și în propriul suflet

O femeie singură pe motor nu poate stârni decât admirație și respect.

A călătorit 3 luni și jumătate în Africa, a străbătut circa 17.000 km în 7 țări, nu a desfăcut cortul, nu a dormit la hotel ci ”în peste 50 de case diferite”, a trăit ”cu suflet african” în mijlocul unor oameni din toate categoriile sociale și a traversat Maroc, Mauritania, Senegal, Guineea, Coasta de Fildes, Burkina Faso și Mali cu ”Păpușica” ei Harley Davidson, o motocicletă căreia puțini i-ar fi dat șanse pe drumuri fără asfalt. Dar ”mereu totul a fost bine” pentru Elena Axinte (Hele Biker), globetrotter pe două roți, originară din România. Secretul ei? ”O inimă deschisă și două mâini întinse, una cu care am primit și una cu care am dat”.

Când simți o chemare profundă în interiorul tău, nu poți face altceva decât să o urmezi.

– Spre deosebire de mulți dintre motocicliștii începători, la scurt timp dupa ce ți-ai luat motocicleta ți-a și încolțit ideea unei călătorii lungi. De ce ai ales două roți și de ce Africa?

Sunt întâlniri care au rolul de a da o nouă turnură vieții tale. Apoi ele se disipă și dispar. Se întâmplă chiar să suferi. Dar abia când menirea lor se împlinește, ajungi să înțelegi răspunsurile la o mulțime de “de ce?”. Așa a fost și cu o întalnire la un moment dat în viața mea, care mi-a lăsat în dar pasiunea pentru motocicletă; pentru această motocicletă, care m-a făcut să renasc, care m-a însoțit într-o călătorie de creștere interioară și șlefuire și care a dat o nouă turnură vieții mele. Apoi totul a fost cât se poate de firesc. Nu mi-am ales mai întâi călătoria și apoi am hotărât să o fac pe motocicletă. A fost invers.

De ce Africa? Pentru că m-a chemat. Am simțit o profundă chemare interioară. O chemare blândă, armonioasă și confortabilă, în care niciodată nu am simțit frica. Când simți o chemare profundă în interiorul tău, nu poți face altceva decât să o urmezi.

Am hotărât să-mi trăiesc viața în călătorie.

– Descrie-ne, te rog, pe scurt, pregătirile pentru cele trei luni și jumătate în Africa. Ți-ai plănuit în detaliu traseul, șederile, kilometri parcurși pe zi și obiectivele sau ai preferat să fii spontană și să te lași dusă de val?

Pot spune că a fost una dintre călătoriile pe care le-am organizat cel mai atent. Până la acel moment maximul meu de pregătire era rucsac în spate, benzină în rezervor și pornit motorul. Acum însă, nu mi-am mai permis să fac asta. Mi-am făcut vaccinările corespunzătoare, mi-am luat anumite vize – altele le-am luat pe drum ori la frontieră, ori la ambasadele din diferitele capitale pe care le traversam – am facut un curs de mecanică pentru motociclete, mi-am pregătit un bagaj mai mare decât un rucsac, am pregătit motocicleta pentru condițiile de acolo și… traseul, adică doar am stabilit țările pe care le voi traversa. Nimic mai mult. Nu aveam nici cea mai mică idee unde voi petrece prima noapte, nici a doua și nici urmatoarele. Acesta este de fapt și motivul pentru care am hotărât să-mi trăiesc viața în călătorie: să fiu deschisă vițtii care se întamplă, AICI și ACUM.

Cea mai frumoasă experiență este cea a “întâlnirii” cu oamenii aceștia minunați

– Ce țări ai parcurs și care a fost cea mai frumoasă experiență pe care ai trăit-o în această călătorie? 

Am plecat din Milano, Italia, orașul în care locuiesc de peste zece ani. M-am îmbarcat pe nava la Genova, cu tot cu motocicletă, cu destinația Tanger, Maroc. Acolo a început adevarata aventură. Am traversat Marocul, Mauritania, Senegalul, am continuat în Guineea, Coasta de Fildeș și Burkina Faso. Acolo a fost destinația finală din punct de vedere simbolic, dedicând această călătorie unei asociații umanitare care operează pe teritoriul african. M-am oprit în Ouagadougou, capitala Burkinei, unde ei au un sediu și am facut o activitate de voluntariat pentru copiii de acolo. Apoi a urmat drumul de întoarcere prin Mali, iarăși Senegal, Mauritania și Maroc de unde am luat aceeași navă pentru Genova. Îmi pare rău, dar nu reușesc să aleg cea mai frumoasă experiență. Fiecare țară mi-a ramas în suflet, mi-a oferit enorm. Cea mai frumoasă experiență este cea a “întâlnirii” cu oamenii aceștia minunați de peste tot. Faptul că eu m-am simțit acasă peste tot. Că am avut mame, tați, frați și surori, prieteni și copii peste tot. Aceasta a fost cea mai frumoasă experiență.

Am simțit cum Păpușica mea a suportat defecțiunea până când a știut că am ajuns într-un loc unde se putea rezolva.

– Cum o cheamă pe motocicleta ta și, evident, este inevitabilă întrebarea: cum s-a descurcat un Harley Davidson teleleu în Africa?

Din prima zi când am primit-o i-am spus repede în română: “Păpușica mea neagră”. Cam așa i-a rămas numele, “Păpușica”. Eu am plecat în călătoria asta cu gândul că locul nostru este peste tot. Și așa am extins această filosofie și pentru motocicleta mea. Așa cum locul meu este peste tot, și locul unei Harley poate fi peste tot. Și așa a fost. În ciuda multor descurajări din exterior, Păpușica mea s-a comportat exemplar. E drept că am avut momente în care am suferit împreună pentru că viața nu este făcută numai din nori roz, pufoși. Am mers mai mult de o lună în fiecare zi cu ploaie, am mers pe drum neasfaltat, cu pietre, nisip, nămol, gropi, hârtoape, prin păduri, pe căldura mare, mare… Dar nu am avut nicio problemă. Nici măcar o pană la cauciuc, pentru care de altfel eram pregătită. I-am făcut singură toate schimburile de ulei, filtre, o lubrifiere din când în când, am controlat și reglat presiunea roților și alte operațiuni de bază, necesare. Și am o mică povestioară drăguță. Când eram aproape de finalul călătoriei, pe drumul de întoarcere, cu vreo 300 km înainte de final, am fost invitată de cei de la Harley Davidson Casablanca, în Maroc, să le fac o vizită. Era singura reprezentanță HD de pe tot traseul pe care l-am parcurs. Când am ajuns exact în fața magazinului… motocicleta mea s-a oprit. Și nu a mai pornit. I se rupsese un cablu din cauza vibrațiilor și a drumului neasfaltat. Pentru mine a fost ceva incredibil. Efectiv am simțit cum Păpușica mea a suportat defecțiunea până când a știut că am ajuns într-un loc unde se putea rezolva. Se vedea foarte clar că acel cablu s-a măcinat în timp. Pur și simplu ea nu și-a permis să mă abandoneze înainte sau după, când ar fi fost foarte complicat să o repar. Mi-e greu să vă explic cu exactitate delicatețea și sensibilitatea acestei situații…

Bineințeles că într-o ora eram gata să ne continuam drumul, dupa intervenția exemplară a celor de la HD Casablanca.

Au fost niște întâlniri (ne)întâmplătoare, care au declanșat o magică înlanțuire de contacte.

– Ne-ai povestit anterior că în cele trei luni și jumătate cu motorul în Africa nu ai desfăcut cortul și nu te-ai cazat la niciun hotel. Pare incredibil! Cum ai reușit?

Într-un oarecare fel simțeam că așa se va întampla încă de dinainte să plec. Dar nu am verbalizat niciodată. Și așa a și fost. Am plecat având, cred că în total, trei contacte, în trei țări diferite. La Milano lucrez cu un grup de emigranți africani și unii dintre ei provin din unele țări pe care urma să le traversez. Mi-au dat contactele familiilor lor. Apoi au fost niște întâlniri (ne)întamplătoare, care pur și simplu au declanșat o magică înlănțuire de contacte. Fiecare contact îmi dadea un alt contact pentru următoarea destinație. Și așa m-am lăsat purtată din țară în țară, din oraș în oraș, din casă în casă. Am întâlnit comunități de motocicliști care m-au pus în legatură cu alte comunități de motocicliști, am întâlnit oameni pe stradă care m-au luat la ei acasă și care apoi m-au pus în legatură cu rude de-ale lor din alte orașe sau chiar din alte țări. Am fost gazduită de familii ale autoritaților locale, am dormit pe nisip în desert alături de localnicii unei mici așezări, am stat acasă la familiile băieților cu care lucrez la Milano… Am experimentat cam toate condițiile și tipurile de familii, de la foarte sarace, la cele cu un trai mediu și până la foarte bogate, de la foarte tradiționale la foarte moderne. Am dormit pe jos într-o baraca, am împărțit patul cu mame și copii, m-am topit de cald dar mi-au și zburat urechile de la aer condiționat. Am experimentat tot ce puteam experimenta, nu m-am dat în lături de la nimic. Am mers la toalete în curte, m-am spălat la lighean, îmi spălam hainele la mana la fiecare trei, patru zile. Așa am reușit: trăind cu un suflet african.

Eu nu am simțit niciodată frica în această călătorie. Niciodată.

– Ținând cont că ai trecut prin unele țări cu un climat social și politic tulbure, a existat un moment în care te-ai temut pentru viața ta sau în care te-ai confruntat cu probleme majore?

Eu nu am simțit niciodată frica în această călătorie. Niciodată! Înainte să plec, m-am interesat de situația politică din țările pe care urma să le traversez și de nivelul de siguranță din țările respective. Am ales  țări cu o situație stabilă. Nu am vrut niciodată să sfidez pericolul sau să demonstrez cât de tare sunt eu. Am ascultat cu mare grijă sfaturile celor de acolo, în special ale autorităților și ale persoanelor care experimentaseră deja traseul. Am respectat locurile și în primul rând m-am respectat pe mine. Recunosc, nu am ascultat îngrijorarile nefondate ale celor care vorbeau doar din auzite, de la televizor sau din povestiri. M-am protejat pe cât posibil de influențe negative și, cel mai important, mi-am urmat instinctul, mi-am ascultat corpul, care mi-a fost cea mai prețioasă călăuză. M-a ghidat mereu pe drumul cel bun și spre oamenii cei buni. Niciodată nu m-am simțit în pericol. M-am simțit extrem de protejată de oamenii pe care i-am întâlnit și de străzile pe care le-am bătut. Am avut enorma surpriză – iarăși contrar avertizărilor primite înainte de plecare – să fiu primită într-un mod excelent de catre toate forțele de ordine: polițiști, jandarmi, militari, vameși… Absolut toți s-au purtat exemplar cu mine. M-au ajutat la nevoie, mi-au arătat un imens respect și principala lor prioritate era siguranța mea. O să îmi amintesc mereu cum doi jandarmi au alergat pe lângă motocicleta mea mai bine de 2 km ca să mă ghideze pe un drum deviat sau cum alții mi-au făcut rost de benzină, cum un vameș mi-a dăruit o cartelă telefonică sau cum un comisar șef al poliției m-a dus în sânul familiei sale când am fost surprinsă de întuneric. Știți.. am întâlnit oameni care nu au avut aceeași experiență ca a mea. Mulți spun că a fost vorba de noroc. Eu nu prea mă încred în norocul ăsta. Eu cred că depinde foarte mult de noi, de felul în care ne raportăm, de felul în care învățăm să ne ghidăm în călătoriile noastre și, de fapt, în viață; depinde foarte mult de deschiderea inimii noastre și de tipul de energie pe care îl purtăm după noi. Să străbați aproape 17.000 km, 7 țări, să dormi în peste 50 de case diferite și să fie mereu totul bine, nu cred că ține doar de noroc…

Plângeam deseori, râdeam și cântam…

– O excursie pe motor, străbătând peisaje noi și o lume diferită presupune, cu siguranță, și momente de uimire și meditație. Cum a fost interacțiunea cu acestea și care este filosofia care te-a însoțit pe parcursul călătoriei?

Sunt întrebată des dacă nu mă plictiseam atâtea ore singură pe motor. Am trăit extrem de mult și intens în această călătorie. Mereu se întampla ceva nou, ceva important. Și atunci foloseam lungile ore pe motocicletă pentru a elabora tot ceea ce tocmai mi se întamplase cu o zi înainte. Încercam să înțeleg ce învățăminte trebuie să trag din cele întâmplate, ce semnificații au, meditam profund, ghidându-mă după emoțiile trăite, le lăsam să se manifeste în interiorul meu și, în același timp, încercam să le imprim în colțurile sufletului meu pentru totdeauna. Plângeam deseori, râdeam și cântam. Am plecat de acasă cu mai multe filosofii care s-au tot dezvoltat și ramificat pe parcursul călătoriei. O călătorie în căutarea universalității, apartenenței și libertății, o călătorie marcată de fraternitate. Așa cum am mai spus-o, am plecat cu convingerea că locul nostru este peste tot și că acasă este oriunde. Avem dreptul, dacă vrem, să bătătorim fiecare metru pătrat de pe pământul acesta.

Abia atunci, când veți avea inima deschisă, puteți începe să zburați.

– Pentru că majoritatea femeilor se tem să plece solo într-o astfel de călătorie, cum a fost experiența ta din punct de vedere al siguranței și ce le sfătuiești pe motociclistele care ezită din acest motiv să își realizeze un astfel de vis?

În primul rând, să treacă de bariera prejudecăților și a clișeelor. Înainte să plec mi s-a spus că, în țările musulmane, bărbații nu iau în considerare femeia și nu o respectă. Mi se desenau concret tablouri în care îmi va fi aruncat pașaportul în față de către autoritați, în care voi fi privita cu dispreț și nerespectată… și mă opresc aici cu relatările pentru că acei oameni care se arătau foarte îngrijorați pentru mine nu s-au oprit, ci au continuat să-mi descrie cu sânge rece toate atrocitățile care mi s-ar fi putut întâmpla. Fetelor, cred că niciodată nu am primit atât de mult respect cum am primit în această călătorie, în special de la bărbați! Mă voi limita să vorbesc despre mine și nu în numele femeilor care locuiesc acolo sau care au trecut pe acolo. Vă povestesc ce mi s-a întâmplat mie. O femeie singură pe motor nu poate stârni decât admirație și respect. Am tot spus deja cât de în siguranță m-am simțit mereu, cât de protejată și ajutată. Celor care gândesc așa cum gândesc peroanele despre care tocmai am vorbit mai sus, vreau doar atât să le spun: nu tăiați aripile visătorilor! Iar femeilor, dar și tuturor ăn general, care vor sa îndrăznescă să zboare spre visele lor, le spun să-și contureze cât mai bine propriul vis. Să creadă cu tărie în el, să-l vizualizeze, aproape să-l palpeze, și abia atunci să pornească spre el. Nu plecați niciodată cu frică și nefiind convinse! Dacă ceva vă reține, visați până se armonizează totul. Abia atunci, când veți avea inima deschisă, puteți începe să zburați.

În loc să beau un cocktail fancy pot face două sute de kilometri cu motocicleta.

– Pe unele dintre noi, care visăm să explorăm lumea, posibilitățile financiare limitate ne țintuiesc în această zona a hărții. Spune-ne, te rog, care sunt costurile unei astfel de aventuri?

Pe asta cu exploratul și călătoria eu o consider o alegere de viață. Depinde cât de tare îți dorești să faci asta și ce loc ocupă pe scara priorităților tale. În acest moment pentru mine ocupă locul de vârf, asta am ales; de fapt, așa am ales să-mi trăiesc viața. Când am înțeles asta, brusc, costurile genților, pantofilor și parfumurilor se trasformau în litri de benzină. Râd mereu când îmi amintesc cum am realizat că în loc să beau un cocktail fancy pot face două sute de kilometri cu motocicleta. Lăsând gluma la o parte, chiar despre asta este vorba. Despre niște algeri pe care le faci, fie că este vorba despre genți și pantofi, ieșiri costisitoare, o masină, o casă, un serviciu stabil, sau, de ce nu, o familie. Vorbind apoi despre lucruri și date concrete pot spune, iarăși, că depinde foarte tare de ce fel de călătorie vrei să faci, de ce condiții îți dorești. Pentru mine, călătoria nu are aceeași semnificație cu vacanța. Am un cântec pe care îl cânt mereu pe motocicletă, care în traducere spune așa: „Călătorul călătorește singur/ Și nu o face pentru a se întoarce fericit/ El călătorește pentru că drept meserie/ Și-a ales meseria Vântului”. Călătoriile pot fi mult mai puțin costisitoare decât vă imaginați. Nu am nicio reținere în a vă spune, concret, ce buget am avut însă, știu că pare incredibil, încă nu am reușit să calculez. Vă pot spune că de foarte multe ori am cheltuit într-o lună de călătorie mult mai puțin decât aș fi cheltuit dacă aș fi rămas acasă. Revin la costurile mele concrete. Partea cea mai costisitoare au constituit-o vizele. Apoi a fost asigurarea de călătorie, fără de care nu sfătuiesc pe nimeni să plece, vaccinurile și benzina. Media costului benzinei în țările pe care le-am traversat eu era de 1 euro pe litru. Am parcurs 17.000 km cu un consum mediu de 5%. Puteți calcula singuri. Eu nu am plătit niciodată cazare – nu e obligatoriu să faceți același lucru, însă sunt foarte multe soluții convenabile de cazare/camping – iar mâncarea era foarte accesibilă. Eu am ales să duc exact același tip de viață cu cel al oamenilor pe care îi întâlneam. Costurile mai importante pentru o astfel de călătorie se regăsesc în pregătirea voiajului: pregatirea motocicletei, consumabile, echipamentul moto, echipament pentru documentare foto-video etc.

Am cunoscut Africa cea care dă, nu Africa cea care cere.

– Ca o concluzie a acestei frumoase experiențe, ce ți-a rămas în suflet și în minte după călătoria ta pe două roți în universul african?

Mi-a rămas în suflet și în minte că am fost călăuzită să ating binele și bunul cu degetele și cu inima. Am cunoscut Africa cea care dă, nu Africa cea care cere. Secretul meu a fost o inimă deschisă și două mâini întinse, una cu care am primit și una cu care am dat.

– Ne-ai povestit, off the record, că în scurt timp plănuiești o aventură pe două roți de mare anvergură. Ce ne poți dezvălui oficial despre acest plan?

Călătoria în Africa a fost o confirmare a filosofiei mele despre călătorie și a alegerii pe care vreau să o fac în viață. Alegere pe care, de fapt, tocmai am făcut-o. Curând de tot voi veni cu detalii mai concrete. Dar deocamdată, vă spun doar două enunțuri în care stă toată esența următorului meu vis: Hele Biker. She rides the World! Vă invit să-mi urmăriți destinul!

 

Dana Purgaru, povestitoare, Asociatia Femeilor Motocicliste – WIMA Romania 

Pe Elena Axinte (Hele Biker) o puteti urmari aici:

Facebook: https://m.facebook.com/helebiker/

Instagram: https://www.instagram.com/helebiker/

www.helebiker.com

Related posts

X
To top