Să nu carecumva să te abați de la potecă!
Aventura Mersului în Grup
April 16, 2025
Motocicleta, haosul iranian și feribotul către Emirate
May 30, 2025
Sorana Chiru – Bârlad
WIMA România
Geaca de piele a bunicii și cheia spre libertate
În pădurea țesută de umbre și soare, Scufița Roșie merge spre casa bunicii. Bine, asta știm deja, bla bla. Doar că acum nu mai e așa de mică, iar pelerina cu glugă, pe care încă o poartă, e decolorată și peticită cu tot soiul de întâmplări. Pășește pe cărarea din poveste: aceleași rădăcini, aceleași pietre, același foșnet de frunze. Astăzi însă – hai, că la asta nu vă așteptați! – găsește în casa bunicii o cutie secretă. Evident, că altfel ar fi găsit-o ea de mult. (Dacă preferați „cufăr”, cufăr secret să fie.)
Ce e în cutie? O geacă de piele, o cheie în formă de colț de lup (aha!) și o fotografie veche. Din poză, călare pe o motocicletă, rânjește bunica. Fata noastră rămâne bouche bée, dar își ține totuși firea și întreabă:
– Tu ești în poza asta?
– Hihi, chicotește bunica, pădurea nu a fost niciodată un loc sigur, așa că a trebuit să mă descurc. Îți arăt și ție cum.
Și așa învață fata noastră să meargă pe motor. Cade, plânge etc., etc., tot tacâmul. De fiecare dată, bunica zâmbește.
– Încă o dată! Hai că poți!
Și poate. Gonește (bine, în limita legală din pădure) pe poteci de mult uitate, se cațără pe maluri abrupte și vânează apusuri de soare dincolo de copaci. Este liberă. Nu mai umblă „cu grijă” prin pădure. Într-o seară, se uită iar la fotografia cea veche și observă ceva ciudat. Lângă bunica stă un bărbat pe care nu-l observase prima dată (ce vreți, e o poveste, da?). Sub braț ține o cască, are o privire pătrunzătoare și un zâmbet blând.
Pe geaca de piele, un lup argintiu.
– Cine e?
Zâmbetul bunicii coboară în amintiri.
– M-a învățat să merg cu motorul. Acum mult timp. Îmi spunea că pot face orice. Că nu mai trebuie să țin vreodată vechea potecă.
Fata se zgâiește la poză.
– Lupul?
– Oamenii se schimbă, zice bunica. Sau poate vedem doar lucrurile de care ne temem.
Scufița se uită la motoreta parcată afară. Poate că poteca bătătorită nu te ferește de pericol. Poate că pericolul trebuie înfruntat cu puțin curaj și cu un strop de accelerație.
Dezlegare: Cum m-a învățat motociclismul la feminin să rescriu povestea
Cu toții știm povestea Scufiței Roșii. Știm pădurea. Îl cunoaștem pe lupul cel rău. Ni s-a tot spus: „Să nu carecumva să te abați de la potecă!”
Dar dacă ne-am abate de la potecă? Dacă putem schimba povestea?
Acum zece ani, am pășit într-o lume de poveste în care nu m-aș fi imaginat: cea a motociclismului. Aveam 38 de ani și credeam că pe potecă trebuie pășit cu grijă. Dar cineva în care am încredere, soțul meu, mi-a dat o cheie în formă de colț de lup și mi-a zis: „Poți face asta.” Și am putut. Am învățat că, deși pădurea nu se schimbă, noi ne putem schimba. Acesta este darul motociclismului la feminin: șansa de a rescrie povești (prea) vechi. De a vedea lupul nu ca pe un pericol, ci ca pe o provocare pe care suntem destul de puternice pentru a o întâmpina. Sau ca pe un profesor.
Dacă ești la mijlocul poveștii și te plictisești sau dacă tocmai ai încheiat un capitol și te întrebi dacă nu cumva ești cam (prea) bătrână, dacă nu e (cam) prea târziu, dacă te simți nesigură, ia lectura asta ca pe cheia ta în formă de colț de lup.
Potecile te cheamă. Iar tu ești mai pregătită decât oricând.
